Articolul de mai jos nu îmi aparține. L-am citit în publicația britanică The Guardian și am decis imediat că, datorită importanței informației pe care o prezintă, trebuie neapărat să-l traduc în limba română și să îl împărtășesc cu voi aici. Ne vorbește despre sol, dar și despre marile pericole din lumea actuală.
Dacă vreți să citiți articolul original, în limba engleză, îl găsiți aici: https://www.theguardian.com/environment/2022/may/07/secret-world-beneath-our-feet-mind-blowing-key-to-planets-future
Mii de mulțumiri autorului, George Monbiot, care este un reputat zoolog și cercetător al istoriei naturale.
Nu respingeți solul: minunile sale necunoscute ar putea asigura supraviețuirea speciei noastre
Chiar sub picioarele noastre, există un ecosistem atât de uimitor încât am putea spune că ne testează limitele imaginației. Este la fel de divers ca o pădure tropicală sau un recif de corali. Depindem de el pentru 99% din alimentele noastre, dar abia dacă îl luăm în seamă. Solul.
Sub un metru pătrat de pământ nerăscolit, situat la latitudinile mijlocii (care include şi România) ar putea trăi câteva sute de mii de animale mici. Aproximativ 90% dintre speciile cărora le aparțin nu au fost încă denumite de oamenii de ştiinţă. Un gram din acest pământ – mai puțin de o linguriță – conține aproximativ un kilometru de filamente fungice.
Când am examinat prima dată un bulgăre de pământ cu o lentilă puternică, abia îmi venea să cred ceea vedeam. De îndată ce am găsit distanța focală potrivită, a izbucnit pur și simplu plin de viață. Imediat am văzut “springtails” – animale minuscule asemănătoare insectelor – în zeci de forme și dimensiuni. Acarienii rotunzi, ca nişte crabi erau peste tot: în unele soluri sunt cam jumătate de milion în fiecare metru pătrat.
Apoi am început să văd creaturi pe care nu le mai întâlnisem niciodată. Ceea ce am considerat a fi un mic centiped alb s-a dovedit, când m-am uitat mai bine la el, a fi o formă de viață complet diferită, numită “symphylid”. Am observat ceva care ar fi putut ieși dintr-un desen animat japonez: lung și jos, cu două antene fine în față și două în spate, arcuit ca un dragon viril sau un cal zburător. Era un “bristletail”, sau “dipluran”.
Pe măsură ce răscoleam prin bulgăre, am găsit din nou și din nou animale a căror existență, în ciuda diplomei mele în zoologie și a unei vieți cufundate în istoria naturală, îmi fuseseră necunoscute. După două ore de examinare a unui kilogram de sol, mi-am dat seama că am văzut mai multe dintre ramurile majore ale regnului animal decât aș fi văzut într-un safari de o săptămână în Serengeti.
Să credem că acest strat subțire dintre rocă și aer poate rezista la tot ceea ce aruncăm asupra lui și încă ne poate susține mai departe, este o credință foarte periculoasă.
Dar și mai captivant decât diversitatea și abundența solului este întrebarea: ce este el de fapt? Majoritatea oamenilor îl văd ca pe o masă plictisitoare de rocă măcinată și plante moarte. Dar se dovedește a fi o structură biologică construită de creaturi vii pentru a-și asigura supraviețuirea, asemenea unui cuib de viespi sau unui baraj de castori. Microbii fac cimenturi din carbon, cu care lipesc particulele minerale, creând pori și pasaje prin care trec apa, oxigenul și substanțele nutritive. Aglomerările mici pe care le alcătuiesc astfel devin cărămizile pe care vieţuitoarele din sol le folosesc pentru a construi labirinturi mai mari.
Solul este scalat fractal, ceea ce înseamnă că structura lui este consistentă, indiferent de puterea lentilei prin care îl priveşti. Bacteriile, ciupercile, plantele și animalele din sol, lucrând inconștient împreună, construiesc o arhitectură incomensurabil de complicată, care se ramifică la nesfârșit și care, ca Dust într-un roman de Philip Pullman, se organizează spontan în lumi coerente. Această structură biologică ajută la explicarea rezistenței solului la secete și inundații: dacă ar fi doar o grămadă de materie, aceasta ar fi măturată cât ai clipi.
De asemenea, ne dezvăluie de ce solul se poate descompune atât de repede atunci când este cultivat. În anumite condiții, atunci când fermierii aplică îngrășământ cu azot, microbii răspund prin arderea carbonului: cu alte cuvinte, cimentul care ține catacombelele lor împreună. Porii se prăbușesc. Pasajele se prăbușesc. Solul îşi pierde rezistenţa, sau se îmbibă cu apă, rămâne fără aer și compactat.
Dar nimic din cele de mai sus nu surprind adevărata minune a solului. Să începem cu ceva care ne schimbă înțelegerea modului în care supraviețuim. Plantele eliberează în sol între 11% și 40% din toate zaharurile pe care le produc prin fotosinteză. Nu se scurg accidental. Le pompează în mod deliberat în pământ. Mai mult decât atât, înainte de a le elibera, ele transformă unele dintre aceste zaharuri în compuși de o complexitate extraordinară.
Fabricarea unor astfel de substanțe chimice necesită energie și resurse, așa că, la prima vedere, apare ca o risipă fără sens. Dar de ce o fac? Răspunsul descuie poarta către o grădină secretă.
Aceste substanțe chimice complexe sunt pompate în zona din imediata apropiere a rădăcinilor plantei, care se numește rizosferă. Ele sunt eliberate pentru a crea și gestiona relațiile sale, după cum veţi vedea în continuare.
Solul este plin de bacterii. Mirosul său reavăn este mirosul compușilor pe care îi produc acestea. Răspândite peste tot în sol, de cele mai multe ori ele așteaptă, într-o animație suspendată, mesajele care le vor trezi. Aceste mesaje sunt substanțele chimice pe care planta le eliberează. Sunt foarte complexe deoarece planta nu caută să alerteze toate bacteriile din jur, ci doar bacteriile particulare care îi ajută creșterea. Plantele folosesc un limbaj chimic sofisticat pe care doar microbii cărora doresc să le vorbească îl pot înțelege.
Când rădăcina unei plante se împinge printr-un bulgăre de sol și începe să-și elibereze mesajele, aceasta declanșează o explozie de activitate. Bacteriile care răspund la apelul său consumă zaharurile cu care planta le hrănește și proliferează pentru a forma unele dintre cele mai dense comunități microbiene de pe Pământ. Pot exista un miliard de bacterii intr-un singur gram de rizosferă; ele deblochează nutrienții de care depinde planta și produc hormoni de creștere și alte substanțe chimice care o ajută să se dezvolte. Vocabularul plantei se schimbă de la un loc la altul și din când în când, în funcție de ceea ce are nevoie. Dacă este lipsită de anumiți nutrienți sau dacă solul este prea uscat sau prea bogat în săuri, planta apelează exact la speciile de bacterii care pot ajuta.
Solul este cel mai neglijat dintre ecosistemele majore. Fotografie: Liz McBurney/The Guardian
Fă un pas înapoi și vei vedea ceva care ne transformă înțelegerea vieții pe Pământ. Rizosfera se află în afara plantei, dar funcționează ca și cum ar fi parte a întregului. Ar putea fi văzută ca intestinul extern al plantei. Asemănările dintre rizosferă și intestinele umane, unde de asemenea bacteriile trăiesc într-un număr impresionant, sunt uimitoare. În ambele sisteme, microbii descompun materialul organic în compușii mai simpli pe care planta sau persoana îi poate absorbi. Deși există peste 1.000 de phyla (grupuri majore) de bacterii, aceleași patru dintre ele domină atât rizosfera, cât și intestinele mamiferelor.
Așa cum laptele matern uman conține zaharuri numite oligozaharide, al căror scop este de a hrăni nu bebelușul, ci bacteriile din intestinul bebelușului, plantele tinere eliberează cantități mari de zaharoză în sol, pentru a se hrăni și a-și dezvolta noii microbiomi. La fel cum bacteriile care trăiesc în intestinele noastre concurează și atacă agenții patogeni invadatori, microbii prietenoși din rizosferă creează un inel defensiv în jurul rădăcinii. Așa cum bacteriile din colon ne educă celulele imunitare și trimit mesaje chimice care declanșează sistemele defensive ale corpului nostru, sistemul imunitar al plantei este antrenat și amorsat de bacteriile din rizosferă.
Solul poate să nu fie la fel de frumos pentru ochi ca o pădure tropicală sau un recif de corali, dar odată ce începi să-l înțelegi, este la fel de frumos pentru minte. De această înțelegere însăşi supraviețuirea noastră ar putea să atârne.
În prezent ne confruntăm cu ceea ce ar putea fi cea mai mare problemă pe care omenirea a întâmpinat-o vreodată: hrănirea lumii fără a devora planeta. Deja, agricultura şi creşterea animalelor sunt cea mai mare cauză a distrugerii habitatului, cea mai mare cauză a pierderii globale a vieţii sălbatice și cea mai mare cauză a crizei extincției biodiversităţii globale. Sunt responsabile pentru aproximativ 80% din defrișările care au avut loc în acest secol. Din cele 28.000 de specii despre care se știe că sunt în pericol iminent de dispariție, 24.000 sunt amenințate de agricultură şi creşterea animalelor. Doar 29% din greutatea totală a păsărilor de pe Pământ este formată din specii sălbatice: restul sunt păsări de curte (domestice). Doar 4% dintre mamiferele lumii, ca greutate totală, sunt sălbatice; oamenii reprezintă 36%, iar animalele crescute de om reprezintă restul de 60%.
Dacă nu se schimbă ceva, totul va deveni mai rău - mult mai rău. În principiu, mâncare este din belșug, chiar și pentru o populație în creștere. Dar aproximativ jumătate din caloriile pe care fermierii le produc sunt acum hrană furajeră pentru animalele crescute de om, iar cererea de produse alimentare de origine animală crește rapid. Fără o schimbare radicală în modul în care mâncăm, până în 2050 lumea va trebui să cultive cu aproximativ 50% mai multe cereale. Cum am putea face asta fără să eliminăm o mare parte din restul vieții de pe Pământ?
Fără o schimbare radicală în modul în care mâncăm, până în 2050 lumea va trebui să cultive cu aproximativ 50% mai multe cereale. Fotografie: Phil Clarke Hill/Corbis/Getty Images
Așa cum agricultura şi creşterea animalelor distrug sisteme esențiale ale vieţii pe Pământ, distrugerea lor amenință şi aprovizionarea noastră cu alimente. Menținerea chiar și a nivelurilor actuale de producție s-ar putea dovedi imposibilă. Schimbarea climei este posibil ca, în general, să facă locurile umede mai umede și pe cele uscate mai uscate. Un grad celsius în plus la încălzirea planetei, sugerează o estimare, ar "pârjoli" 32% din suprafața terestră a lumii. Până la mijlocul acestui secol, secetele severe ar putea afecta simultan un arc din Portugalia până în Pakistan. Și asta înainte de a lua în considerare fragilitatea economică în creștere a sistemului alimentar global, sau presiunile geopolitice cum ar fi războiul actual din Ucraina, care ar putea amenința 30% din exporturile mondiale de grâu.
Nu doar cantitatea producţiei este în pericol, ci și calitatea acesteia. O combinație de temperaturi mai ridicate și concentrații mai mari de CO2 reduce nivelul de minerale, proteine și vitamine B pe care le conțin recoltele. Deja, doar deficitul de zinc, luat singur, afectează mai mult de un miliard de oameni. Deși rareori discutăm despre asta, o lucrare descrie scăderea concentrațiilor de nutrienți drept „amenințări existențiale”.
Cu greu am putea detecta pierderea rezistenței solului până când, atunci când se produce seceta, câmpurile fertile se transformă în boluri de praf.
Unii specialiști ai culturilor agricole consideră că putem contracara aceste tendințe prin creșterea recoltelor în locurile care rămân productive. Dar speranțele lor se bazează pe presupuneri nerealiste. Cea mai importantă dintre acestea este suficienţa apei. Creșterea anticipată a randamentelor culturilor ar necesita cu 146% mai multă apă dulce decât cea utilizată astăzi. Există o singură problemă: acea apă în plus nu există.
În ultimii 100 de ani, consumul nostru de apă a crescut de șase ori. Irigarea culturilor consumă 70% din apa pe care o extragem din râuri, lacuri și pânza freatică. Deja, 4 miliarde de oameni suferă de deficit de apă timp de cel puțin o lună pe an și 33 de orașe mari, inclusiv São Paulo, Cape Town, Los Angeles și Chennai, sunt amenințate de stresul extrem de apă. Pe măsură ce apele subterane se epuizează, fermierii au început să se bazeze mai mult pe apa provenită din topirea ghețarilor și a zăpezii din munți. Dar și aceste surse se micșorează.
Un punct probabil de referinţă este valea Indusului, a cărei apă este folosită de trei puteri nucleare (India, Pakistan și China) și mai multe regiuni instabile. Deja, 95% din debitul râului este extras. Pe măsură ce economia și populația cresc, până în 2025 se estimează că cererea de apă din acel bazin hidrografic va fi cu 44% mai mare decât oferta. Dar unul dintre motivele pentru care agricultura a reușit să se intensifice acolo și pentru care orașele au continuat să crească este că, urmare a încălzirii globale, ghețarii din Hindu Kush și Himalaya s-au topit mai repede decât s-au acumulat, așa că a apărut mai multă apă curgătoare în josul râurilor. Dar asta nu poate dura. Până la sfârșitul secolului, între una și două treimi din masa de gheață este probabil să fi dispărut. Este greu să vezi un sfârşit cu final fericit în această situaţie.
Irigarea culturilor consumă 70% din apa pe care o extragem din râuri, lacuri și acvifere. Fotografie: Citizens of the Planet/UCG/Universal Images Group/Getty Images
Și toate acestea se întâmplă până să ajungem să vorbim despre sol, această pernă subțire dintre rocă și aer de care depinde viața umană, pe care o tratăm şi o considerăm ca murdărie. Deși există tratate internaționale privind telecomunicațiile, aviația civilă, garanțiile pentru investiții, proprietatea intelectuală, substanțele psihotrope și dopajul în sport, nu există un tratat global pentru sol. Ideea că acest sistem complex și greu de înțeles poate rezista la tot ceea ce aruncăm asupra lui și totuși va continua să ne sprijine, ar putea fi cea mai periculoasă dintre toate credințele noastre.
Degradarea solului este destul de gravă în națiunile bogate, unde pământul este adesea lăsat gol și expus ploii de iarnă, compactat și distrus de suprafertilizare și pesticide care rup rețelele trofice. Însă tinde să fie și mai rău în țările mai sărace, parțial pentru că ploile extreme, cicloanele și uraganele pot degrada şi înlătura pământul gol de pe terenuri. O cauză parțială este și cea că oamenii înfometați sunt adesea împinşi să cultive pante abrupte. În unele țări, mai ales în America Centrală, Africa tropicală și Asia de Sud-Est, mai mult de 70% din terenul arabil suferă acum o eroziune severă, amenințând grav producția viitoare.
Deteriorarea climei, care va provoca secete și furtuni mai intense, exacerbează amenințarea. Pierderea rezistenței unui sol se poate produce treptat și subtil. Cu greu am putea să detectăm degradarea extremă până când un șoc împinge complexul sistem subteran dincolo de punctul său de suportabilitate. Când se produce o secetă gravă, rata de eroziune a solului degradat poate crește de 6.000 de ori. Cu alte cuvinte, solul moare. Pământurile fertile se transformă în praf.
Unii oameni au răspuns la aceste amenințări cerând relocarea și de-intensificarea agriculturii. Le înțeleg preocupările. Dar viziunea lor este imposibilă din punct de vedere matematic.
Un studiu din revista Nature Food a constatat că, în prezent, distanța minimă medie de la care oamenii lumii pot fi hrăniți este de 2.200 km. Cu alte cuvinte, aceasta este cea mai scurtă călătorie medie posibilă pe care alimentele noastre trebuie să o parcurgă dacă nu vrem să murim de foame. Pentru cei care depind de grâu și cereale similare, sunt 3.800 km. Un sfert din populația globală care consumă aceste culturi are nevoie de hrană cultivată la cel puțin 5.200 km distanță.
De ce? Pentru că cei mai mulți dintre oamenii lumii trăiesc în orașe mari sau văi populate, ale căror zone din jur care pot fi cultivate sunt prea reduse (și adesea prea uscate, calde sau reci) pentru a le asigura hrana. SItuația face ca o mare parte din hrana lumii să fie cultivată în teritorii vaste, puțin locuite – preriile canadiene, câmpiile SUA, zone largi din Rusia și Ucraina, interiorul brazilian – și transportate în locuri strâmte și dens populate.
În ceea ce privește de-intensificarea agriculturii, aceasta înseamnă folosirea mai multor terenuri pentru a produce aceeași cantitate de hrană. Utilizarea terenului este, fără îndoială, cea mai importantă dintre toate problemele de mediu. Cu cât agricultura ocupă mai mult teren, cu atât este mai puțin disponibil pentru păduri și zone umede, savane și pajiști sălbatice, și cu atât este mai mare pierderea faunei sălbatice și rata ei de dispariție. Orice agricultură, oricât de amabilă și atentă, implică o simplificare radicală a ecosistemelor naturale.
O nouă înțelegere a solului ar putea fi răspunsul la o creștere mai sigură și mai productivă a cerealelor, rădăcinoaselor, fructelor și legumelor. Fotografie: Dan Brownsword/Getty Images/Sursa imaginii
Militanţii de mediu critică expansiunea urbană: folosirea dezastruoasă a terenurilor pentru locuințe și infrastructură. Dar extinderea agriculturii – folosind cantități mari de teren pentru a produce cantități mici de hrană – a transformat zone mult mai mari. În timp ce 1% din terenul lumii este folosit pentru clădiri și infrastructură, culturile ocupă 12%, iar pășunatul, cel mai extensiv tip de creştere a animalelor, folosește 28%. În schimb, doar 15% din terenuri sunt protejate pentru natură. Cu toate acestea, carnea și laptele de la animalele care se bazează exclusiv pe pășunat furnizează doar 1% din proteinele din lume.
O lucrare a analizat ce s-ar întâmpla dacă toată lumea din SUA ar urma sfaturile bucătarilor celebri și ar trece de la carnea de vită hrănită cu cereale la cea hrănită prin păşunat. S-a constatat că, deoarece cresc mai încet pe iarbă, numărul de vite ar trebui să crească cu 30%, în timp ce suprafața de teren folosită pentru hrănirea lor ar crește cu 270%. Chiar dacă SUA și-ar doborî toate pădurile, și-ar drena zonele umede, și-ar uda deșerturile și și-ar anula parcurile naționale, ar trebui totuși să-și importe cea mai mare parte din carnea de vită de care are nevoie.
Deja, o mare parte din carnea de vită pe care o cumpără SUA provine din Brazilia, care în 2018 a devenit cel mai mare exportator din lume. Această carne este adesea promovată drept „hrănit pe pășune”. Multe dintre pășuni au fost create prin defrișarea ilegală a pădurii tropicale. La nivel mondial, producția de carne ar putea distruge în 35 de ani circa 3 milioane de km pătrați de locuri foarte bogate în biodiversitate. Este o suprafaţă de aproape dimensiunea Indiei.
Doar atunci când animalele sunt extrem de rarefiate, creșterea animalelor este compatibilă cu ecosistemele diverse și funcționale. De exemplu, proiectul Knepp Wildland din West Sussex, unde mici turme de vite și porci se plimbă liber pe o proprietate mare, este adesea citat ca o modalitate de a reconcilia carnea și fauna sălbatică. Dar, deși este un exemplu excelent de resălbăticire, este un exemplu teribil de producție de alimente.
Dacă acest sistem ar fi implementat pe 10% din terenurile agricole din Regatul Unit și dacă, așa cum propun promotorii săi, ne-am obține carnea în acest fel, ar furniza fiecărei persoane din UK câte 420 de grame de carne pe an, suficient pentru aproximativ trei mese. Am putea mânca o friptură de calitate aproximativ o dată la trei ani. Dacă toate terenurile agricole din Marea Britanie ar fi gestionate în acest fel, ne-ar furniza 75 kcal pe zi (a 30-a parte din necesarul nostru) în carne și nimic altceva.
Desigur, nu așa ar fi distribuită hrana. Cei foarte bogați ar mânca carne în fiecare săptămână, alții deloc. Cei care ne spun că ar trebui să cumpărăm doar astfel de carne, care folosesc adesea sloganul „mai puțin și mai bun”, prezintă un produs exclusiv de parcă acesta ar fi la îndemâna tuturor.
Agenții de campanie, bucătarii și scriitorii/promotorii de reţete şi produse alimentare critică agricultura intensivă și răul pe care ni-l face nouă și lumii. Dar problema nu este adjectivul: este substantivul. Distrugerea sistemelor Pământului este cauzată nu de agricultura intensivă sau de agricultura extensivă, ci de o combinație dezastruoasă a celor două.
Deci ce putem face? O parte a răspunsului este să producem cât de mult putem alimente prin agricultură şi creşterea animalelor. Din fericire, tehnologia de abilitare a sosit exact cand aveam mai mare nevoie de ea. Fermentația de precizie, care produce proteine și grăsimi în fabricile de bere din bacterii din sol, hrănite cu apă, hidrogen, CO2 și minerale, are potențialul de a înlocui toată creșterea animalelor, toată cultura de soia și o mulțime de producție de ulei vegetal, reducând în același timp masiv utilizarea terenurilor și alte impacturi asupra mediului.
Dar această șansă remarcabilă este amenințată de drepturile de proprietate intelectuală: ar putea fi ușor capturată de aceleași corporații care monopolizează acum comerțul global cu cereale și carne. Ar trebui să ne împotrivim cu înverșunare: brevetele ar trebui să fie slabe și legile antitrust puternice. În mod ideal, această tehnilogie de producție a hranei fără fermă ar trebui să fie open source, la liber.
Apoi am putea reloca producția: noile tehnologii de fermentație ar putea fi utilizate de întreprinderile locale pentru a deservi piețele locale. Deoarece unele dintre cele mai sărace națiuni ale lumii sunt bogate în lumina soarelui, ar putea folosi o tehnologie care se bazează pe hidrogenul verde. Producția microbiană îi îngrozește pe unii dintre cei care cer suveranitatea alimentară și justiția alimentară. Dar le-ar putea oferi pe ambele mai eficient decât o face agricultura.
Astfel de tehnologii ne oferă, pentru prima dată după perioada neolitică, posibilitatea de a ne transforma nu doar sistemul alimentar, ci întreaga noastră relație cu lumea vie. Terenuri vaste de pământ pot fi eliberate atât din agricultura intensivă, cât și din agricultura extensivă. Epoca dispariției ar putea fi înlocuită cu o epocă a re-genezei.
Modelul revoluționar de horticultură al unui fermier britanic arată ca o magie, dar este rezultatul anilor de experimente meticuloase
Desigur, ar fi încă nevoie să producem cereale, rădăcinoase, fructe și legume. Deci, cum o facem în siguranță și productiv? Răspunsul ar putea sta în noua noastră înțelegere asupra solului.
Într-o fermă din sudul Oxfordshire, tehnicile dezvoltate de un cultivator de legume, Iain Tolhurst – Tolly – par să fi anticipat descoperirile recente ale cercetătorilor din sol.
Tolly este un bărbat solid, cu aspect dur, aproape de 70 de ani, cu pielea pătată și muncită, o falcă lată și grea, părul lung și blond, un cercel de aur, mâinile murdare cu pământ și ulei. A început să cultive fără pregătire sau instruire, fără teren sau vreun mijloc de a-l cumpăra. După o serie de eşecuri, a reușit să arendeze șapte hectare de teren foarte sărac pentru o chirie redusă, în urmă cu 34 de ani.
„Un cultivator convențional nici măcar nu s-ar uita la acest teren”, mi-a spus el. „Este 40% piatră. Ei ar numi-o moloz de construcții. Nici măcar nu este categorisit drept arabil: un agronom ar spune că este bun doar pentru iarbă sau copaci. Dar în ultimele 12 luni, am recoltat 120 de tone de legume și fructe.”
În mod surprinzător, în acești 34 de ani, Tolly a cultivat acest moloz fără pesticide, erbicide, tratamente minerale, gunoi de grajd animal sau orice alt fel de îngrășământ cumpărat. El a fost pionier într-un mod de a cultiva plantele pe care el îl numește “stockfree organic”. Aceasta înseamnă că nu folosește îngrășăminte de origine animală în niciun moment al ciclului de agricultură, dar, de asemenea, nu folosește nici inputuri artificiale.
Până când a dovedit eficienţa modelului, acesta a fost considerat a fi o formulă pentru a epuiza fertilitatea pământului. Legumele în special sunt considerate culturi flămânde, care necesită o mulțime de nutrienți suplimentari pentru a crește. Totuși, Tolly, deși nu a adăugat niciunul, și-a crescut recoltele până când au atins limita inferioară a ceea ce obțin cultivatorii intensivi cu îngrășăminte artificiale pe terenuri bune: o ispravă considerată în general imposibilă. În mod remarcabil, fertilitatea solului său a crescut constant.
Noile tehnologii de fermentare ar putea permite eliberarea unor vaste suprafețe de pământ din agricultură. Fotografie: Malan Louw/Alamy
La prima mea vizită, într-o zi de iunie, am fost surprins de gama diversă și sănătatea culturilor lui Tolly. O parcelă era un mix albastru de plante de ceapă, alta un mozaic de verde de mare: plante tinere de conopidă, mai multe feluri de varză și kale. Erau rânduri ca un curcubeu, cu tulpini aurii, verzi, albe și purpurii. Păstăile de fasole începuseră să încolţească pe aracii plini de flori. Cartofii lui erau în plină floare, cu staminele ca niște ţepuşe galbene. Dovleceii ieşeau fără ruşine din florile lor ca trompetele. Erau morcovi, roșii, ardei, fasole de tot felul, ierburi, păstârnac, țelină, castraveți, salată verde. Crește 100 de soiuri de legume, pe care le vinde în magazinul său din fermă și abonaților la cutia sa de legume.
Separarea parcelelor era făcută prin maluri nelucrate, în care oamenii de știință care au studiat ferma sa au găsit 75 de specii de flori sălbatice. Aceste maluri sunt o componentă esențială a sistemului său, adăpostind insectele prădători care controlează dăunătorii culturilor. Deși nu folosește pesticide, niciuna dintre plantele legumicole pe care le-am văzut nu a prezentat semne de deteriorare semnificativă a insectelor: frunzele erau întunecate și largi, fără nicio gaură sau pată.
Aproape de unul singur, prin încercări și erori, Tolly a dezvoltat un model nou și revoluționar de horticultură. La început pare o magie. În realitate, este rezultatul multor ani de experimente meticuloase.
Două dintre inovațiile sale par a fi cruciale. Primul, așa cum spune el, este de a „face sistemul etanș”: împiedicând apa ploilor să curgă la vale prin sol, luând cu ea și nutrienții. Pe scurt asta înseamnă să te asiguri că pământul nu este aproape niciodată lăsat gol. Sub legumele sale crește un substrat de „bălegar verde”, plante care acoperă solul. Sub frunzele dovlecilor lui, am putut vedea mii de răsaduri minuscule: „buruienile” pe care le semănase în mod deliberat. Când recoltele sunt culese, îngrăşământul verde umple golul și în curând devine un desiș de culoare: flori de cicoare albastră, trifoi purpuriu, melilot și trifoi galben, Phacelia, sainfoin roz.
„Sunt gunoiul meu de grajd verde”, mi-a spus Tolly. „De îndată ce tăiem plantele mai mari, acestea înfloresc și albinele umplu câmpul.”
Violete de Phacelia furnizează „îngrășământ verde” perfect, asigurând că pământul nu este niciodată lăsat gol. Fotografie: David Collins/Alamy
Unele dintre plantele amestecului său dezvoltă rădăcini adânci care atrag nutrienți din subsol. Din când în când, Tolly trece peste ele cu o mașină de tuns iarbă, tăindu-le într-un pai grosier. Râmele trag această tocătură în jos și o încorporează în sol. „Ideea este să lăsăm plantele să pună înapoi cel puțin atât carbon și minerale cât scoatem noi prin recoltă.”
Tolly îmi spune că „îngrășământul verde leagă nutrienții, fixează azotul, adaugă carbon și îmbunătățește diversitatea solului. Cu cât semănați mai multe specii de plante, cu atât încurajați mai multe bacterii și ciuperci. Fiecare plantă are propriile sale asocieri. Rădăcinile sunt lipiciul care ține și construiește biologia solului.”
Cealaltă inovație crucială este să împrăștie peste îngrăşământul verde, în medie un strat de un milimetru pe an de lemn tocat și compostat, produs din propriii copaci sau livrat de un curăţător local de pomi. Acest mic adaos pare să facă o diferență enormă. În cei cinci ani după ce a început să adauge tocatură de lemn, recoltele sale s-au dublat aproximativ. După cum explică Tolly: „Nu este îngrășământ; este un inoculant care stimulează microbii. Carbonul din lemn încurajează bacteriile și ciupercile care readuc pământul la viață.” Tolly crede că adaugă suficient carbon pentru a ajuta microbii să construiască solul, dar nu atât de mult încât să blocheze azotul, ceea ce se întâmplă dacă le dai mai mult decât au nevoie.
Microbii sunt „necunoscute necunoscute”, în ciuda faptului că sunt vitali pentru toată viața, spune un studiu. Citește mai mult.
Ceea ce pare să facă Tolly este să întărească și să diversifice relațiile din rizosferă – intestinul extern al plantei. Păstrând rădăcinile în sol, mărind numărul speciilor de plante și adăugând doar cantitatea potrivită de carbon, el pare să fi încurajat bacteriile să-și construiască catacombele în pământul său pietros, îmbunătățind structura solului și ajutându-și plantele să crească.
Succesul lui Tolly ne obligă să luăm în considerare ce înseamnă fertilitatea. Nu este vorba doar de cantitatea de nutrienți pe care o conține solul. De asemenea, depinde dacă acestea sunt disponibile pentru plante la momentele potrivite și dacă sunt imobilizate şi stocate în siguranță atunci când plantele nu au nevoie de ele. Într-un sol sănătos, culturile își pot regla relațiile cu bacteriile din rizosferă, asigurându-se că nutrienții sunt deblocați numai atunci când sunt necesari. Cu alte cuvinte, fertilitatea este o proprietate a unui ecosistem funcțional. Știința agricolă a acordat multă atenție chimiei solului. Dar cu cât înțelegem mai mult, cu atât biologia pare să fie mai importantă.
Poate fi replicat sistemul lui Tolly? Până acum rezultatele sunt neconcludente. Dar dacă putem descoperi cum să mediem și să îmbunătățim relația dintre plantele de cultură și bacterii și ciuperci într-o gamă largă de soluri și clime, ar trebui să fie posibil să îmbunătățim recoltele, reducând în același timp inputurile. Înțelegerea noastră crescândă a ecologiei solului ar putea cataliza o revoluție mai ecologică.
Cred că am putea combina această abordare cu o altă suită de inovații, realizată de o organizație non-profit din Salina, Kansas, numită Land Institute. Se caută să dezvolte culturi de cereale perene care să înlocuiască plantele anuale de la care obținem marea majoritate a hranei noastre. Anualele sunt plante care mor după un singur sezon de creștere. Plantele perene supraviețuiesc de la un an la altul.
Zonele mari dominate de plante anuale sunt rare în natură. Ele tind să colonizeze pământul în urma unei catastrofe: un incendiu, o inundație, o alunecare de teren sau o erupție vulcanică care expune roca goală sau solul. Prin cultivarea plantelor anuale, menținem solul într-o stare catastrofală. Dacă am cultiva cereale perene, am fi mai puțin dependenți de distrugerea sistemelor vii pentru a ne produce hrana.
În timp ce agricultura anuală a orezului poate provoca o eroziune devastatoare, rădăcinile lungi ale soiurilor perene leagă și protejează solul. Fotografie: Tim Crews/The Land Institute
De 40 de ani, Land Institute a căutat în lume specii perene care ar putea înlocui plantele anuale pe care le cultivăm. Deja, lucrând cu Fengyi Hu și echipa sa de la Universitatea Yunnan din China, a dezvoltat un orez peren cu randamente care se potrivesc și, în unele cazuri, le depășesc pe cele ale tipurilor anuale moderne. Fermierii stau la coadă pentru aceste semințe. În timp ce agricultura anuală a orezului poate provoca o eroziune devastatoare, rădăcinile lungi ale soiurilor perene leagă și protejează solul. Unele culturi perene de orez au fost acum recoltate de șase ori fără replantare.
Plantele perene sunt propriile lor îngrășăminte verzi. Cu cât cresc mai mult, cu atât sunt mai puternice relațiile lor cu microbii care fixează azotul din aer și eliberează alte minerale. O estimare sugerează că sistemele perene rețin de cinci ori mai mult din apa care cade pe pământ decât culturile anuale.
Land Institute dezvoltă soiuri promițătoare de grâu peren, culturi oleaginoase și alte cereale. Rădăcinile adânci și structurile dure ale plantelor perene le-ar putea ajuta să reziste haosului climatic. Florile soarelui perene pe care institutul le crește au trecut prin două secete severe, dintre care una a distrus în întregime floarea soarelui anuală cultivată alături de ele.
Deși nicio soluție nu este un panaceu, cred că unele dintre componentele unui nou sistem alimentar global – unul care este mai rezistent, mai distribuit, mai divers și mai durabil – se instalează. Dacă se va întâmpla, se va construi pe noile noastre cunoștințe despre cel mai neglijat dintre ecosistemele majore: solul. Ar putea rezolva cea mai mare dintre toate dilemele: cum să ne hrănim fără a distruge sistemele vii de care depindem. Viitorul este sub pământ.
George Monbiot va discuta despre Regenesi la un eveniment Guardian Live la Londra, luni, 30 mai. Rezervați bilete pentru a vă alătura evenimentului în persoană sau prin transmisiunea live aici.
Regenesis: Feeding the World Without Devouring the Planet de George Monbiot este publicat de Penguin Books la 20 de lire sterline pe 26 mai. Pentru a sprijini The Guardian and Observer, comandați copia dvs. la guardianbookshop.com. Se pot aplica taxe de livrare.
În plus, www.consciousplanet.org/ro este o altă sursă excelentă de informații, pe care v-o recomand cu căldură.
Comments